Securitate

În primul rând, calculatoarele pe care elevii le folosesc în școală sunt în mod sigur conectate la un server local – acesta fiind un alt calculator care „stă” între cele din sala de clasă și lumea exterioară. Acest server poate fi amplasat în școală sau poate fi în altă parte, de exemplu, în departamentul tehnic al unei autorităţi locale (casa Corpului Didactic / Inspectoratul Școlar) sau într-o companie privată care oferă acest serviciu școlii.

Oriunde s-ar afla acest server el va fi întreţinut de către un tehnician IT sau chiar de un întreg departament, a căror sarcină este de a proteja sistemul și să-l asigure. Orice software care rulează pe acel server, orice site care se accesează și oricine folosește resursele serverului reprezintă un potenţial pericol care amenință securitatea sa. În lumea ideală a departamentelor IT, serverele ar trebui să nu aibe nici un contact cu alt calculator şi/sau utilizatori. Acest lucru este întotdeauna punctul lor de vedere. Amintiți-vă acest fapt!

Personalul unui departament IT este programat pentru a spune „Nu” la aproape orice, ca ulterior să negocieze. În cea mai mare parte a timpului, atuul lor este de a spune “Nu! Este o problemă de securitate “, lăsând profesorul care a pus întrebarea convins că, indiferent de cererea sa, ceva teribil se va întâmpla elevilor săi. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, ceea ce tehnicienii IT înţeleg prin ceea ce ați cerut, este de fapt o amenințare la adresa securităţii sistemului şi NU a siguranței elevilor.

Genul de lucruri pentru care aceştia îşi fac griji sunt în general viruși, viermi, roboţi sau atacuri de tip phishing (da, există o lume întreagă de vietăţi tehnologice care (con)vieţuiesc printre biţi şi baiţi). Chiar dacă va fi atât de mult trafic, încât să înghită întreagă lățime de bandă și sistemul să rişte să se prăbușească (ce-ar fi dacă fiecare utilizator ar descărca un film de lung metraj în același timp); chiar dacă sistemul ar fi sugrumat de mesaje nedorite, nesolicitate (spam) sau de comentarii nemoderate ce ajung să „înfunde” serverul; chiar dacă persoane neautorizate pătrund în sistem şi folosesc diverse metode de a ocoli protocoalele de securitate sau încarcă programe ce produc daune sistemului, acestea nu sunt altceva decât preocupări destul de rezonabile din punct de vedere IT. Dar ele au prea puţin de-a face cu siguranța copiilor – ceea ce constituie punctul dvs. major de interes(e).

Să luăm ca exemplu Skype. O mulțime de departamente IT refuze să sprijine profesorii prin descărcarea, instalarea şi rularea Skype pe calculatoarele şcolii. Aceasta este o chestiune de neînţeles, în contextul în care aplicaţia şi-a dovedit potenţialul educaţional, fiind un instrument cu adevărat minunat în sala de clasă. „Poliția IT” vă va spune că reprezintă un „risc de securitate”. Veți crede că elevii vor fi în pericol și veţi decide, probabil, să nu mai insistaţi. Ceea ce înseamnă cu adevărat este că Skype (care rulează pe Internet, dar nu web) utilizează un „port” diferit și acest lucru are implicații pentru modul în care este configurat serverul, modul în care rulează firewall-ul ș.a.m.d. De asemenea, tehnicienii sunt îngrijorați de faptul că dacă fiecare elev din școală va dori să trimită e-mailuri sau să aibă conversații Skype în același timp întregul sistem va intra în colaps.

De-a lungul anilor s-au înregistrat o serie de dezbateri despre riscurile pe care Skype le ridică securității IT. S-a dovedit însă că Skype este un instrument de comunicare și colaborare sigur și eficient. Mai ales pentru dvs., ca profesori, acest argument trebuie să primeze. Într-o școală primară, probabil se va utiliza doar o adresă Skype (cont) sau, poate, una pentru fiecare clasă. Singura persoană care utilizează contul va fi însă profesorul. Apelanții aleatorii pe Skype sunt puțini și rari și oricum trebuie să fie „acceptați” înainte de a „suna” sau lăsa un mesaj – deci nu vor fi văzuți de către copii.

În afară de interzicerea anumitor aplicații și site-uri pentru motivele deja menționate, departamentele IT crează, de asemenea, firewall-uri care dictează ce site-uri sunt permise și care sunt interzise din cauza conținutului (ofensator, rasist, denigrator etc.). Uneori, această „decizie” se face automat prin instalarea software-ului care detectează, de exemplu, imagini care au mai mult de un anumit procent de tone de „carne” sau site-uri care conțin anumite cuvinte (colegii noștri care lucrează în domeniul educației adulților sunt exasperați de acest automatism). Uneori decizia este luată de către persoanele care lucrează în departamentul IT ce merg pe principiul de a permite accesul la cât mai puține site-uri ca ulterior să adăuge altele la cerere. Ca și experiență personală menționăm că am avut o perioadă de trei săptămâni de așteptare, timp în care departamentul IT a analizat dacă am putea accesa sau nu site-ul BBC Educație; și aceste povesti sunt mult prea comune/banale.

În timp ce această abordare poate părea în avantajul elevilor de a-i ști „în condiții de siguranță”, are propriile sale pericole, pe de o parte pentru că împiedică accesul copiilor de la învățare prin blocarea anumitor site-uri și, pe de altă parte, pe profesorii lor ținându-i departe de oportunități de predare-învățare inovatoare. De asemenea, împiedică copiii să învețe despre pericolele online – imaginați-vă un copil care nu a fost învățat să traverseze strada dintr-o dată este pus să traverseze o autostradă.

Luați poziție! Ceea ce elevii pot sau nu pot accesa ar trebui să depindă de aprecierea profesională a educatorului. Este de neacceptat faptul ca un firewall să blocheze imagini cu statuia Venus al lui Botticelli pe motiv că are prea puține haine și astfel lecția de artă este compromisă. Sau să nu fie afișate imagini cu stomacul unei femei gravide, ca parte a lecției de educație pentru sănătate. (Apropo, ambele exemple s-au întâmplat de fapt!) Am auzit de atâtea ori oameni spunând: „Chiar dacă există doar un risc mic, nu merită să te complici!” Ei bine, da, dar noi nu încercăm să învățăm copii să înoate pe uscat, deoarece există riscul să se înece într-un bazin de înot cu apă de 30 de cm. Cu siguranță că raționamentul este că noi îi învățăm să înoate, în condiții atent supravegheate, în mediu controlat, într-un bazin, în scopul de a menține condiții de siguranță adecvate scopului nostru!

Experiența a demonstrat de atâtea ori, că cel mai mare risc pentru siguranța copiilor, (fie in apă sau pe net sau la trecerea străzii) este ignoranța – a nu recunoaște adevăratul pericol, a nu știi cum să-l eviți sau să nu fi echipat corespunzător pentru a-i face față, înainte ca acesta să escaladeze.

Dacă „securitatea” se referă în general la sistemele informatice, care sunt atunci îngrijorările / temerile profesorului? Așa cum am menționat anterior, am împărțit această parte în secțiuni despre „siguranță”, „confidențialitate” și „protecție”. Aceasta nu este o defalcare pe criterii tehnice și, deși anumite persoane s-ar putea să nu facă distincție între ele, credem că își va dovedi utilitatea.